Noutăți ·
Decizie CCR
16.07.2015
I. În ziua de 16 iulie 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.3 alin.(3) teza a doua din Codul de procedură penală, conform cărora „În desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcția de judecată.”
În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității netrimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată este neconstituțională.
Curtea a reținut că, potrivit art.64 alin.(5) și (6) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la soluționarea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa în aceeași cauză la judecata în fond sau în căile de atac. De aceea, așa cum a stabilit Curtea Constituțională în jurisprudența sa (Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.886 din 5 decembrie 2014 și Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.52 din 22 ianuarie 2015), spre deosebire de procedura prevăzută de art. 342 și următoarele din Codul de procedură penală, unde acuzația în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate împotriva soluțiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite și funcția de judecată pe fond, întrucât încheierea pronunțată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală are valențele unui rechizitoriu, deci a unei acuzații în materie penală. Prin urmare, judecătorul care dispune începerea judecății, în baza art.341 alin.(7) pct.2 lit.c) din Codul de procedură penală, este incompatibil să exercite și funcția de judecată, în caz contrar încălcându-se art.21 alin.(3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil, și art.124 alin.(2) din Legea fundamentală, potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.
Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv, Judecătoria Satu-Mare – Secția penală.
II. În aceeași zi, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituția României și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică”.
În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „o infracțiune de trafic de stupefiante” din cuprinsul dispozițiilor art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală este neconstituțională.
Curtea a reținut că măsura arestării preventive, prevăzută la art.223-240 din Codul de procedură penală, este o măsură preventivă privativă de libertate, de a cărei esență este restrângerea libertății individuale, prevăzute la art.23 din Constituție, și executarea ei într-un centru de detenție. Reglementarea de către legiuitor a acestei măsuri nu se poate realiza decât cu asigurarea tuturor garanțiilor specifice dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art.21 alin.(3) din Constituție, precum și a standardelor de calitate a legii, respectiv claritatea și previzibilitatea, consacrate de art.1 alin.(5) din Constituție, precum și de principiul legalității procesului penal, prevăzut la art.2 din Codul de procedură penală. Or, în condițiile în care infracțiunea de trafic de stupefiante nu este reglementată în legislația penală română, nici în cuprinsul Codului penal nici în cuprinsul unei legi speciale, enumerarea sa printre infracțiunile pentru care poate fi luată măsura arestării preventive este neconstituțională.
Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv, Tribunalului Sălaj – Secția penală.
Argumentațiile reținute în motivările soluțiilor pronunțate de Plenul Curții Constituționale vor fi prezentate în cuprinsul deciziilor, care se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.