16.07.2015

I. În ziua de 16 iulie 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art.3 alin.(3) teza a doua din Codul de procedură penală, conform cărora „În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată.”

În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate şi a constatat că soluţia legislativă conform căreia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii netrimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată este neconstituţională.

Curtea a reţinut că, potrivit art.64 alin.(5) şi (6) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa în aceeaşi cauză la judecata în fond sau în căile de atac. De aceea, aşa cum a stabilit Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.886 din 5 decembrie 2014 şi Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.52 din 22 ianuarie 2015), spre deosebire de procedura prevăzută de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, unde acuzaţia în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite şi funcţia de judecată pe fond, întrucât încheierea pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală. Prin urmare, judecătorul care dispune începerea judecăţii, în baza art.341 alin.(7) pct.2 lit.c) din Codul de procedură penală, este incompatibil să exercite şi funcţia de judecată, în caz contrar încălcându-se art.21 alin.(3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil, şi art.124 alin.(2) din Legea fundamentală, potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv, Judecătoria Satu-Mare – Secţia penală.

II. În aceeași zi, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică”.

În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate şi a constatat că sintagma „o infracţiune de trafic de stupefiante” din cuprinsul dispoziţiilor art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală este neconstituţională.

Curtea a reţinut că măsura arestării preventive, prevăzută la art.223-240 din Codul de procedură penală, este o măsură preventivă privativă de libertate, de a cărei esenţă este restrângerea libertăţii individuale, prevăzute la art.23 din Constituţie, şi executarea ei într-un centru de detenţie. Reglementarea de către legiuitor a acestei măsuri nu se poate realiza decât cu asigurarea tuturor garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art.21 alin.(3) din Constituţie, precum şi a standardelor de calitate a legii, respectiv claritatea şi previzibilitatea, consacrate de art.1 alin.(5) din Constituţie, precum şi de principiul legalităţii procesului penal, prevăzut la art.2 din Codul de procedură penală. Or, în condiţiile în care infracţiunea de trafic de stupefiante nu este reglementată în legislaţia penală română, nici în cuprinsul Codului penal nici în cuprinsul unei legi speciale, enumerarea sa printre infracţiunile pentru care poate fi luată măsura arestării preventive este neconstituţională.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv, Tribunalului Sălaj – Secţia penală.

Argumentațiile reținute în motivările soluțiilor pronunțate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziilor, care se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.